mici probleme

e oare posibil pentru mine să-mi placă băieți cu care chiar am șanse? nu cred. știu, însă, că până acum n-a fost așa. am plăcut băieți mai prea mari, băieți cu iubite, băieți care plăceau pe altcineva, băieți care mă credeau urâtă, băieți din alte țări, sau băieți care chiar nu mă plăceau la momentul respectiv. și nu-i chestia că nu pot să-mi găsesc un iubit, că m-am cam obișnuit cu chestia asta, doar că eu când plac pe cineva e intens. nu mă pot gândi decât la acea persoană și la toate lucrurile mărunte pe care le face. îmi imaginez cum ar fi dacă ar sta lângă mine în autobuz, dacă m-ar ține de mână sau m-ar pupa pe obraz. îmi amintesc fiecare lucru pe care mi l-a spus și felul în care s-a uitat la mine la momentul respectiv. încep să țip când (sau dacă) îmi spune bună pe facebook și după mă gândesc 5 minute la cum să-i răspund. le enervez pe prietenele mele cele mai bune cu detalii despre el până când nu mai am ce să le spun. hai să n-o numim obsesie, că nu e chiar așa.
e bine să speri, deși o persoană în starea în care mă aflu eu ar trebui să nu mai spere deloc, doar să vadă ce-o să se întâmple. că poate chiar o să mă placă el și, cu puțin noroc, o să-l plac și eu în același timp. și poate o să fim împreună. și o să fim acel cuplu drăguț de care lumea vorbește. și el o să știe că nu-mi plac florile, poate doar trandafirii, și că ar fi o risipă dacă mi-ar cumpăra și că nu-mi plac chestiile romantice, decât dacă le face într-un mod ironic și că ador când cineva mă ia de mână sau când mă îmbrățișează. și o să ne uităm la filme proaste și o să râdem și o să mâncăm multă ciocolată. da, pentru că fără ciocolată nu se poate.