nu-i așa că îți place iubirea? fluturii în stomac, emoțiile, tremuratul picioarelor, zilele care devin mai bune după ce îl vezi, zâmbetul ăla prostesc pe care îl ai când îți spune bună, atingerea scurtă care îți provoacă fiori în tot corpul, paranoia, gelozia (deși fără motiv că doar na, nu sunteți împreună), momentul când afli că place pe altcineva, lucrurile ciudate pe care le spui și apoi le regreți, emoții din nou. într-adevăr, este un sentiment foarte plăcut. dar partea cea mai proastă e că eu, una, nu mă îndrăgostesc de persoane, ci de idei. de felul în care eu cred că persoana respectivă este.
pentru că mie poate îmi place felul în care el râde încet când spune un lucru stupid, sau cum își mușcă buza de jos când se uită la cineva, sau cum își dă ochii peste cap când ceva nu-i convine, sau cum își aranjează părul la fiecare 5 minute și aș mai putea să continui cu asta încă câteva ore, dar probabil că lucrurile astea sunt doar în capul meu.
motivul pentru care eu apreciez fiecare detaliu d-ăsta mic e faptul că eu pur și simplu încep să îi fac descrierea, exact ca a unui personaj dintr-o carte. fictiv, mai bine. și, uite, o să ți-l descriu ca să-ți dai seama.
prima dată l-am văzut în primăvară. corpul nu o să i-l descriu, pentru că ar fi prea evident, deși cred că oricum o să fie, plus că nu sunt cea mai bună când vine vorba de caracterizarea fizică. am venit acasă cu impresia că e cel mai plictisitor om de pe planetă, și oh frate cât m-am înșelat. a mai fost nevoie de încă trei sau patru luni (adică să se facă vară) și un zâmbet aruncat la nimereală ca să îmi dau seama că e exact contrar. devenise dintr-o dată cea mai interesantă persoană din lume. de la glumele pe care le făcea la modul în care mergea, eram complet fascinată de el. mi-au mai trebuit însă cam două săptămâni să-mi dau seama că fluturii ăia din stomac nu proveneau de la faptul că nu mâncam aproape nimic. era el de vină, bineînțeles, vorbind încet și dându-mi motive să zâmbesc.
poate că era felul în care îmi spunea numele de fiecare dată când nu eram atentă, sau poate atunci când râdea la glumele mele proaste, dar era, oricum, ceva, care îmi făcea inima să bată de zece ori mai repede. mă simțeam ca cea mai clișeică persoană de pe pământ de fiecare dată când eram lângă el, pentru că făceam toate lucrurile prostești care îmi veneau în minte. mă simțeam ca într-un film, și probabil asta a fost și problema, pentru că eu eram și singura care credea asta. seara începuse să fie partea mea preferată a zilei din cauza lui, pentru că îl vedeam și vorbeam și emoțiile mele se mai duceau dracului înc-odată. mi-am dat seama că, atunci când nu ieșeam cu el, mintea mea era tot acolo, la comentariile lui sarcastice și la modul în care se așeza și la toate lucrurile mici și neimportante care aveau legătură cu el.
ce a urmat după nu este, din păcate, îndeajuns de tragic și nici îndeajuns de interesant să fie scris aici, însă tot ce trebuie spus e că m-a lăsat confuză în legătură cu el. și încă sunt. confuză. pentru că la asta mă și pricep cel mai bine, să nu știu ce se întâmplă cu mintea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu